Autor: Alin Ludu Dumbrava @ 12:49
Înscris în: blog
(Europe)
Am fost la Peninsula pentru prima oară anul trecut pentru o singură zi și mi-au plăcut atmosfera și locul. Dar am plecat imediat după Nine Inch Nails, motivul periplului. Deși anul ăsta pentru toți ar fi putut fi Korn (în premieră în România), n-a fost și pentru mine, pentru că am plecat înainte. De fapt, în loc de patru zile am stat doar două, pentru că așa am putut. Pe headlinerii din prima zi, Therapy?, i-am văzut 2 ori, la Sziget în 2000 și la București în 2006 (ceea ce nu se poate numi văzut pentru că era hruba de la Fire și a trebuit să ieșim afară pentru a nu muri asfixiați). Acum de ce să mergi la FelSziget (Peninsula pe românește). E sora mai mică a festivalului de la Budapesta, într-un loc extrem de pitoresc, pe malul Mureșului. Poți să mergi la ștrand, foarte civilizat, să mănînci bab gulyaș cu cinci feluri de carne sau cu unul singur, depinde de noroc…
Am vrut să merg cu prieteni, așa cum e firesc, dar n-a vrut nimeni să mă însoțească, așa că am plecat singur. Noroc cu Clătită și Eva de la București, care treceau prin Brașov, că m-au luat ei (kossonom). Am împrumutat cort de la Dinu (thx, man), sac de dormit și izopren, pentru că ale mele au rămas la București, blocate pentru toată vara, dar n-am învins, pentru că în a doua noapte a început să plouă, și, cînd m-am trezit, intrase apă în cort, în șosete, și chiar în sac, și continua să plouă mocănește. Trebuie să menționez că ultima dată cînd am stat la un festival în cort a fost acum 10 ani (!), la Sziget, și am mai încercat la Vamă pe nisip și la Bikers Party la Predeal, dar fără ploaia aferentă. După cum a spus un băiat, martor, mai era puțin și intrau pești, poate-mi creșteau branhii și făceam un Waterworld/Aqualuduman. Măcar de-o pneumonie. Mulțumiri speciale celor două fete care mi-au dat palincă (deși ele ziceau că e țuică) – Foarte Tare! la propiu – pe care o introduseseră pe șest pentru cineva cu care nu s-au mai întîlnit, și lor chiar nu le trebuia; că la durerea din gît cu care m-am trezit, cu ea m-am mai dres, și apoi cu o bere și un gulaș, după ce am strîns și recuperat toate cuiele de la cort (noroc că n-a mai plouat, dar temperatura a scăzut de la 30 de grade vineri la 13 dumincă seara!). Cum mi-am petrecut sfârșitul verii, ar fi un frumos titlu de compunere, parfrazînd un film de la Berlinală!
Ce mai era pe pe-acolo, că am dat ture multe, Katapult (care te catapultează în aer și apoi cazi cu capul jos și iară în sus, legat în lanțuri din care nici Houdini nu putea să iasă), Foarte Taare! din nou la propriu: s-au dat prietenii mei și apoi mi-au vorbit despre moarte și diverse morți vreo jumate de oră…:D
și bungeejumping, carting și tras cu arcul, cort de filme TIFF, performance art cu foc și făclii, guitar hero de la Coca Cola și biciclete de închirat contra un pahar gol, reciclare colectivă. Foarte Tare, un proiect mai serios decît am văzut la vreun festival pînă acum… cît despre trupe și scene (4, din care una în cort, Freedom Arena, unde se țineau rave-uri pînă la zi).
Programul era plin de veterani maghiari Pokolgep, Charlie, Quimby, Omega-cu laser show, în rock de 50 de ani, mai spre Deep Purple, mai spre psihedelia, și românii: Phoenix cu vocal nou, Compact, Spitalul de urgență (sub titulatura Dan Helciug Și S.de U…, în pantaloni scurți, care mi-a amintit vag de Thomas Jane și care au cîntat un cover la Megadeth (Symphony of Destruction) și un Van Halen (Panama-Pana ta).
Blazzaj, Grimus…(menționez aici doar ce am văzut parțial)
Gorillaz Sound System, must be a joke, pentru că cortina era trasă și scena în semi-întuneric, și mi s-a părut un fake total, de ce ar vrea cineva să vadă așa ceva? Și nu cred că-s io așa depășit pentru că la Tricky a fost excelent și un show debordant, omul e complet dus și non-conformist și i-a chemat pe scenă pe spectatori, la fel ca la București la showul de la Sala Palatului, spre disperarea organizatorilor și a bodyguarzilor siderați! Basistă blondă foarte cool care mi-a amintit de negresa lui Bowie la bass, vocalistă aferentă sexy în fustă, care a cîntat o versiune iconoclastă la Ace of Spades, în timp ce pe scenă era un soi de USA for Africa pestriț. Foarte foarte Taare!Parov Stelar Band, despre care am făcut mișto cînd am auzit prima oară de ei că sunt Foarte Tari dar care sunt foarte ok și feel-good, păcat că i-au pus la 6 jumate după-masa, că seară nu era, și la fel Che Sudaka, niște spanioli cheflii, care au încins și ei spiritele, lăutărește…muy forte!
Sîmbătă seara la scena mare, între Phoenix și Omega a fost a doua venire românească de Europe, acești Holografi suedezi (ar vrea ei, Holografii…), cu John Norum la chitară, și Joey Tempest la voce, care a fost băiat frumos și mai este, și care a aflat sloganul acestei generații, Foarte Tare! și l-a pronunțat foarte bine, în românește la microfon de mai multe ori! Iar Ian Haugland la tobe, a făcut un excelent solo de baterie și omagiu Monty Python, pe Cavaleria Ușoară de Souppe,
Power rock cu piese noi și vechi și mi s-au umezit ochii brusc deși nu știu exact de ce, de la anii de liceu sau concertul de la Brașov din septembrie 2007, cu evergreen-urile Cherokee, Carrie, Rock the Night
și The Final Countdown la bis, în încheiere!
*
Korniștii, cu tatuaje Korn, genți, tricouri și șepci Korn, se pare că trupa are niște fani extrem de fideli, erau în așteptare pe cînd am plecat duminică la prînz, cu părere de rău. Și am lăsat în urmă generația clicknet, pro sau ce-o mai fi ea, cu joint, extasy sau ce-o mai consuma, copii cu ochelari mari negri pe față, zi și noapte, sau noapte… care au dansat în cort sau în față la scena Kiss (la cinci dimineața i-am auzit scandînd tribal, Gojira, Gojira, pe dj-ul care le-a dat trance pe ploaie și burniță. Și apoi s-au întors cuminți la corturi și au intrat în somn cu vise sau fără, pentru că visul lor fusese acolo, Foarte Tare! E, și cu asta s-a terminat vara giganților, urmează toamna, cu Guns n Roses și Ozzy. Keep Rockin!
Autor: Alin Ludu Dumbrava @ 12:45
Înscris în: blog
Re: titlu- Heart of Darkness. Heartland, Transylvania, pd3 you are what u eat!
Am plecat vineri 13 (!!!) august la ARTmania cu prietenul meu Mişu, venit din Franța. Drum frumos, soare, câmpii, Transilvania. Sibiul, oraș turistic, teuton, privirile caselor. Prima oprire, pensiunea Podul Minciunilor, unde am făcut rezervare și plătit cu mult timp înainte. Are 6 camere, mici și cochete, pe strada Azilului, chiar lângă vechiul azil de bătrâni, încă funcțional, în spatele Pieței mici. Apoi am descoperit după colț All drinks and more, magazin fantastic și prietenos, cu băuturi, unde am găsit o ultimă sticlă de Gavanes, remember Blues café. Festivalul ARTmania avea 2 highlight-uri pentru noi anul ăsta, Sisters of Mercy, headlineri în prima zi, şi Serj Tankian, de la System of a Down în a doua zi. Dar marele popas era duminică, prima venire a unei trupe importante în inima Transilvaniei, Iron Maiden la Cluj. Altfel, poate ne-am fi repezit la Sziget, la acelaşi concert de cu o seară înainte.
Sister of Mercy
Back to Sibiu….
Dincole de Piețe, am fost la Ocna Sibiului, Rășinari, spre Păltiniș, Dumbrava și biserica fortificată din Cisnădioara, unde erau 11 pisici şi şase câini, la un sas lângă rulota lui şi în aşteptare de vremuri grele, mai grele ca cele de pe vremea lui Ceauşescu (his words not mine)….
#11.
În prima seară cântau Kamelot, dar am scandat rapelul Monty Python, on second thought let’s not go to K-Camelot, it’s such a silly place !!! aşa că am rămas în restaurantul Pasaj la masă. După roze au intrat SoM ca berea după vin. Nu sunt ultrafan, îi știu de mult și e simplu să le cunoști discografia. Andrew Eldritch, vocalul, e singurul membru original al acestei trupe misterioase cu trei albume la activ… din care ultimul în 1990. Şi care, în mod şi mai misterios, au ajuns headlineri la ARTmania (no way boyz să umpleţi o Piaţă, deci concert de club, în aşteptare de headliner, care s-ar fi cerut să cânte după ei.) In the smoke, chitaristul semăna cu Slash, umbrit de luminile care păreau mai spectaculoase în fum şi cu un public gen 1000 de oameni, numărătoarea mea etilică de 6 Jaggermeister, între roze și calvados, cu un setlist cu piesele lor, neapărute pe vreun album, deci cam ciudățel.
Crash and Burn (nelansată, live începând cu 2006)
Ribbons (album Vision Thing, 1990)
Train/Det (b-side pe single Body and Soul, 1984)
First and Last and Always (album First and Last and Always, 1985)
Alice (single Alice, 1982, relansată 1993)
Anaconda (single Anaconda, 1983)
Marian (album First and Last and Always, 1985)
We Are the Same, Susanne (nelansată, live începând cu 1997)
Giving Ground (The Sisterhood, album Gift, 1986)
Arms (nelansată, live începând cu 2009)
Dominion/Mother Russia (album Floodland, 1987)
Summer (nelansată, live începând cu 1997)
Will I Dream? (nelansată, live începând cu 1997)
This Corrosion (album Floodland, 1987)
Flood II (album Floodland, 1987)
——–
Something Fast (album Vision Thing, 1990)
Vision Thing (album Vision Thing, 1990)
——–
Lucretia My Reflection (album Floodland, 1987)
Top Nite Out (nelansată, instrumental)
Temple of Love (single Temple of Love, 1983, relansată 1992)
clip din public spre scenă, cu sunetul destul de bruiat…
#12.
A doua zi eram deja destul de psyched de Maiden ca să nu ne impresioneze textele lui Tankian, despre cum fuck this, fuck that, a venit să recite aberaţii ecologiste, economice și politice, să vorbească pe scenă la fel de mult pe cât cânta, în aclamațiile celor aproximativ 3000 de fani tankieni… tricourile cu Maiden erau vizibile peste tot în Piață, pentru că mulți oameni au făcut un popas la Sibiu în drum spre Cluj, cam ăsta a fost norocul lor cu un public mai numeros.Ce cântă Serj armeanul, care a zis că peisajul românesc îi amintește de casă!!, un melanj, acum cu combinația simfonică, dar care era cam degeaba (instrumentiști români pe scenă în spate); cred că influența lui majoră e de fapt Frank Zappa. Am introdus romul Gavanes, l-am băut cu pepsi, și după concert am fost la clubul Flying Time, unde trupa ACT trebuia să aibe un tribut Motorhead, ceea ce s-a întâmplat doar parțial, cu tot cu un Enter Sandman exploziv,
dar a fost foarte amuzant, mai ales cu oferta de campari mojito și alte cocktailuri, 2 la preț de unul, aduse de o minunată fată blondă, într-o fumăraie și aglomerație imensă. Am plecat din acest loc decadent, cu fotolii copii Versailles, când trebuia să cânte senzația goth a serii, trupa Tiarra. Am terminat după 3 dimineața în Piața mică pustie și într-o lumină crepusculară, cu one mojito too many, să mă exprim tankianesc, Electing the Dead.
Act-The Ace of Spades în clubul Flying Time din Sibiu
Ascult Maiden din 1983, dar primul album cu care am fost “contemporan”, day to date, a fost Powerslave (1984). Deşi îi ascultam dinainte, în ziua când a apărut m-am dus şi mi l-am tras de la un studio de înregistrări din oraş. Caseta mea BASF chrome a fost vedetă timp de ani de zile, şi datorită genericului de la Mondovision (emisiunea de la TVR de sâmbătă seara), care începea cu primele acorduri din 2 Minutes to Midnight (tatatadaddadadadadidudiun!)
Atunci când Iron Maiden au cântat în România în 1995, eram în Danemarca. Dar am auzit povestea de la toţi cei care s-au dus şi au fost dezamăgiţi. În primul rând, Maiden nu mai erau Maiden, scoseseră cel mai slab album din carieră, X Factor (X este numeralul roman pentru 10, albumul cu numărul zece), vocalistul Blaze Bayley, care-i luase locul lui Dickinson nu crăpa de inteligenţă… când au intrat pe scenă a strigat, “Hello Budapest” în loc de Bucharest, şi toată bruma de atmosferă s-a stricat. Într-un interviu al vremii la MTV zicea că nu consideră foarte diferită muzica lui Maiden faţă de… Michael Jackson, e tot un fel de pop. Bine că s-a întors Dickinson, pentru că altfel Maiden n-ar mai fi fost Live after Death. Aşa i-am văzut de patru ori, în 2003 de două ori, Ungaria, Germania şi apoi în Italia şi trebuie să, spun, bravissimo Milano, oraşul devenise un fel de mare fan club Maiden, vedeai tricourile peste tot… fanii ocupaseră Domul şi piaţa din jur.
Și în august 2008, pe Cotroceni pentru cam 25.000 de oameni, cu Somewhere Back in Time, turneul retrospectiv de la Powerslave până la plecarea lui Dickinson. Este și al treilea concert Maiden alături de Mișu, maidenofil fidel (după Budapesta 2003 și Milano 2006), cu care am ascultat la greu albumul nou, The Final Frontier, până ce, în final, în drumul spre Mureș, de după concert, ne-am arătat satisfacuți.
Concertele Maiden încep întotdeauna pe bandă cu Doctor Doctor (UFO),
şi se încheie cu Monty Python’s Always Look at the Bright side of Life.
Avionul Ed Force One a fost prea mare ca să poată ateriza la Cluj așa că Maiden au venit doar înainte de concert și au plecat imediat. Nu înainte de un show incendiar: Scream For Me Cluj! Scream for me Transylvania! Nu știu ce aș putea să comentez, mi s-a părut mai Ok decât cel de la București din 2008, cu un public mai cald și numeros, 30.000 (Tankian -Maiden 10 la 1!), cam departe de oraș, am venit pe jos cam spre o oră. Ne-am pregătit de concert cu The Expandables la mall-ul clujean, după care am și zis că Maiden o să ni se pară mai liniștiți, Stallone, Dolf și echipa prin junglă cu bubuielei, Creedence și Thin Lizzy ne-au asigurat adrenalina de până la concert. Iar seara de combinații cu coktailuri sibiene, ne-a decompensat suficient pentru ca să fim cei mai cuminți spectatori din Cluj. Și abia aștept să-i mai văd, acum după ce am ajuns cu ei la cifra cinci.
If I could survive to live one more time
I wouldn’t be changing a thing at all
Do more in my life than some do in ten
I’d go back and do it all over again
(The Final Frontier)
Setlist:
Același ca la Sziget, cu o seara inainte !!!
1. The Wicker Man
2. Ghost of the Navigator
3. Wratchild
4. El Dorado (de pe noul album care a aparut oficial pe 17 august)
5. Dance of Death
6. The Reincarnation of Benjamin Breeg
7. These Colors Don’t Run
8. Blood Brothers (dedicata lui Ronnie James Dio)
9. Wildest Dreams
10. No More Lies
11. Brave New World
12. Fear of the Dark
13. Iron Maiden
encore:
14. The Number of the Beast
15. Hallowed be thy Name
16. Running Free
intro pe muzica la Gladiator (nu cred că mă înșel) și prima piesă, Wicker Man ! youtube
Fear of the Dark finalul, pentru că mi-a dat cineva prea entuziast peste mână şi mi-au căzut acumulatorii când trăgeam prima parte a piesei.
Mulțumiri: Claudiu Stanciu (ARTmania), Liviu Alexa (Imagistica organizator concert Maiden), Horațiu Dan (hotel City Plaza Cluj).
O soarta cruda le e rezervata actorilor europeni in filmele “action” hollywoodiene – in schimbul unui cec gras, devin “carne de tun”, adica sunt ucisi in primele 15 minute (sau, daca au noroc de un thriller ceva mai neconventional – vezi seria Bourne – pot rezista ca Franka Potente pana aproape de final). Din pacate pentru ei, la Hollywood nu le lasa prea multe alegeri in afara optiunilor “moarte rapida” sau “ignorare”. Daca nu cumva esti o latina hot de tipul Penelope Cruz (si ea a trebuit sa se intoarca in Spania si la Almodovar ca sa se spele de pacate si sa-si restabileasca orgoliul actoricesc dupa dezastrul numit Sahara), esti condamnat sa apari in rolul teroristului exotic sau al iubitei de o vara a personajului masculin, de obicei “motorul” razbunarii lui vajnice. Chiar pe la inceputul lui Salt, un agent CIA anunta ca Orlov, un spion rus, se afla in camera de interogatorii, gata sa le dea informatii pretioase. M-am intreabat imediat “oare ce monstru sacru dintr-o tara obscura va fi macelarit sacrilegial aici?” Desi il bifasem pe frumuselul neamt August Diehl ca interesul romantic al impetuoasei Angelina. Si iata-l, cu o figura aspra, ca sculptata in piatra si ochi scaparatori si un accent, in mod sigur, slav, dar, pe undeva, mai dulce decat cel rusesc. L-am recunoscut instant, desi nu-l mai vazusem de cand era inca tanar si frumos. Miticul polonez Daniel Olbrychski. Revelatia n-a venit fara un mic soc, cam ca atunci cand Hanna Schygulla si-a facut aparitia in The Edge of Heaven al lui Fatih Akin. Ultima data cand o vazusem fusese in postura de predatoare sexuala in filmele lui Fassbinder… si acum juca o mama de saizeci si ceva de ani, indoliata. De parca un an in cinema ar inseamna cam 30 in realitate… Evident, o parte din acest soc se datoreaza faptului ca eu am vazut peliculele astea la mai bine de 20 de ani dupa ce-au fost facute (filmele din tarile prietene si vecine rulau in heavy rotation la televiziunea si la cinema-urile de dinainte de revolutie). Daca imi amintesc bine, ultima oara l-am vazut pe Olbrischski in Decalog, undeva la inceputul anilor ‘90. Insa acest enorm vacuum e o dovada trista despre cat de invizbila a devenit recent cinematografia est-europeana in aridul peisaj cu multiplexuri. Insa un actor bun e lesne de recunoscut la orice varsta… Pentru ca are o amprenta. Un “ceva” unic, un halou si o intensitate a privirii mereu tanara. Daniel O era frumos ca un Adonis si vibrant ca un James Dean. Avea o claie de par cret si blond, un chip de statuie cu buze perfect conturate si un bust divin. Un sex symbol polonez al anilor 60. Facea parte dintr-o generatie de aur a Poloniei careia mai apartineau si planturoasa si magnifica Beata Tyszkiewicz (O Loren poloneza si preferata bunicii mele), Elzbieta Czizewska, Kristina Janda si Zbignieb Cybulski, un mit polonez sfarsit mult prea repede. Marele blond statuar a fost unul dintre febleturile copilariei mele si mi-a ramas bine infipt in subconstientul cinefil; de cate ori ma intalnesc cu Stefan Laudyn, directorul festivalului de film de la Warsovia, il intreba „ce mai face Daniel?”. Si aud detalii despre viata de crai tomnatic a acestuia, despre cum a ramas un alcoolic si un afemeiat compulsiv si despre cum isi reconfirma din nou si din nou reputatia de bon viveur… Iata-l aici in plina glorie, interpretandu-l pe iconicul Rafal Olbromski in Cenusa, epica maiestuoasa si senzuala a lui Wajda… E trist ca aceste legende inca vivante sunt reduse, peste ocean, la roluri secundare patetice. Pe de alta parte, ei nu mai au nevoie de recunoastere; de ce sa nu profite de pe urma muntelui verde de bani care se numeste Hollywood?
Autor: Alin Ludu Dumbrava @ 11:50
Înscris în: blog
Jocker si fiul
Competiţia Grossmann e mică, cu 5 filme. Marele premiu l-a luatZivot i smrt porno bande /The Life and Dead of a Porno Gang, debutul în ficţiune al lui Mladen Djordjevic, filmat pe video ca un documentar (el a făcut anterior un documentar despre industria pornografică sârbească, Made in Serbia, în 2005, anterior, la Grossmann în secţiunea de profil), film dur, despre problema fostei Yugoslavii, mi-e greu să pun degetul pe rană, dar ei sigur învârt cuţitul adânc înăuntru…
La rând, Newsmakers al sudezului Anders Banke, care a fost în competiţie şi acum doi ani cu Frostbitten (primul film cu vampiri scandinav!), un action drama filmat la Moscova, remake neoficial după Breaking News al lui Johnnie To (2004), cu buget de 3,4 milioane , dar care arată mai bine ca suratele sale hollywoodiene şi e mai interesant, cu personaje amestecate, pestriţe, cele negative mai interesante decât cele pozitive.
Cu Miroslav Lakobrija
Apoi Rampage al lui Uwe Boll, în unanimitate votat şi de detractori cel mai bun film al său de până acum, un virulent atac împotriva sistemului american cu un puşti vigilante, post-Columbine, mie mi s-a părut şi mai bun şi mai acid decît Elephant-ul lui Gus Vas Sant. Menţiune specială!
Mai mult de complezenţă pentru că autorul ei a primit the Vicious Cat Award pentru întreaga carieră, partea a treia a trilogiei Coffin Joe, după 30 de ani şi la 72 de ani Jose Mojica Marins e Embodiment of Evil!
Coffin Joe si Vampirella
Şi unul din cele mai extreme filme făcute vreodată, The Human Centipede de Tom Six, după cum scrie First Sequence! Este povestea a două americance care se rătăcesc în Germania şi ajung la casa unui doctor nebun. Cu Dieter Laser, o combinaţie de Armand Assante cu Joseph Wiseman (Dr. No) şi Udo Kier, cel mai creepy şi reptilian actor pe care l-am văzut de multă vreme încoace. Şi acesta vrea să creeze un centiped uman, un trio de membre unite într-un singur corp, cu un sistem digestiv unic. Imagine that! Este exploitation dar făcută artsy, a la David Lynch, deşi filmul are acelaşi shock quality ca Antichrist al lui Lars Von Trier cu menţiunea că acela pare a fi produs şi distribuit de Disney. Am citit că filmele preferate ale lui Tom sunt Salo, Idioţii şi Marea crăpelniţă, dacă pui în ecuaţie şi Butcher M.D. al lui Marino Girolami şi atmosfera din Lost Highway, prima parte din casă, ai Human Centipede. În fine, după film nu prea ne simţeam bine să umblăm în trei. Şi cine o să vadă filmul o să înţeleagă de ce. “No horror film I’ve seen inflicts more terrible things on its victims than The Human Centipede,” a scris Roger Ebert, care a refuzat să-i acorde vreo stea (filmul a intrat în difuzare limitată în cinematografe din SUA fără rating de la MPAA), dar tot el zice despre Tom Six: “there stirs the soul of a dark artist.” Sunt cam în acord cu asta. Olandezul Tom părea cel mai bun băiat, cu zâmbet larg şi pălărie de cowboy , mie mi-a zis că i-a plăcut 4,3,2 care, la fel ca regizoului sârb de la Porno Gang li s-a părut exploitation, horror genre. ‘I loved the foetus’, mi-a mărturisit un festivalier entuziast la club, (the club, because it’s the only one). Six face şi o continuare, mi-a povestit că la Austin SFX festival le-a plăcut imens filmul (a luat premiu pentru cel mai bun actor şi cel mai bun film horror), Quentin, Rodrigez, Eli sunt fani. I-am zis că mi se pare că e un Eli Roth al Europei, şi că poate n-o să mai vorbesc cu el după ce-i văd filmul. Am ieşit şocat dar aş fi vrut să vorbim despre, dar Tom plecase. Next time. Oricum e în pregătire The Human Centipde II: The Full Sequence, care nu ştiu cum va continua, unii zic că ar fi un prequel, nu cred, dar sunt sigur că se vor descurca. Şi vor şoca encore.
Cât despre scurt metraje, au fost vreo 30, majoritatea amateurish şi unele fun, fanfilms, şi am premiat Juan Con Miedo (Fearful John /Ioan fricosul), un filmuleţ spaniol de Daniel Romero, un nume de care sigur o să mai auziţi.
Q&A cu Uwe Boll
Şi o menţiune specială, croatului Dario Lonjak, care avea două filme, Dan mrtvih/Ziua morţilor şi Zorgasm. La categoria documentar muzical a primit premiu documentarul despre Black Metal-ul norvegian Until the Light Takes Us. Plus Little Shop of Horrors, workshopul de de film făcut, după tiparul originalului lui Corman în 2 zile şi o noapte.
La ceremonia de închidere a fost şi minstrul culturii care e o ministră, şi cred că la anul Grossmaniacii vor primi şi mai mult sprijin. More power to them indeed! Oricum festivalul creşte exponenţial, şi în ultima zi a avut loc un Monster Walk (după zombi walk-ul de data trecută), cu make-up făcut în cam 7 ore de 7 oameni, elevii lui Miroslav‚ my name in Fangoria, wow!’ Lakobrija (acest Giannetto De Rossi din Serbia), pentru cam 230 de monştri. Cu tot cu trupă de rockabilly în monster truck, la parada monştrilor deschisă de Coffin Joe în caleaşcă, cu suportul lui Max Cavalera de la Sepultura în direct prin telefon din Brazilia.
În închidere a fost prezentat A Serbian Film, care a fost declarat cel mai shocking film din toate timpurile (de către sîrbi) dar am păstrat ororile din el pentru o vizionare viitoare, era şi închiderea festivalului şi cina şi saying goodbye, partir c’est toujours mourir un peu. De data asta, a lot.
Şi a fost al şaselea festival Grossmann, în Slovenia, la Ljutomer. Am fost şi acum 2 ani şi a fost excelent, anul trecut n-am ajuns şi-mi pare rău, mai ales că era acolo o fată drăguţă căreia îi placea de mine, dar eu nu ştiam. Am aflat acum, dar cam târziu se pare , timpul nu stă pe loc…în plus, anul trecut a fost invitat Ruggero Deodato, căruia i s-a facut o retrospectivă…şi Jorg Buttgereit. Când am fost eu au fost Roger Corman şi Brian Yuzna. Articolul de atunci pentru Şapte Seri, aici.
De festivalurile mici te legi mai puternic emoţional decât de cele mari, pentru că în toata nebunia acelora câteodată nu înţelegi nimic, dar într-un oraş mic unde totul e la un loc, lumea e mai veselă, mai cooperantă, mai solidară. Nu mai spun că petrecerile (ad-hoc sau organizate), ies şi ele mai bine, că apuci să te cunoşti cu toată lumea. Aici trebuie povestit cum printr-un accident fericit i-am cunoscut pe Grossmaniaci la Cannes, în 2008. Ei erau la pavilionul sloveno-croat, eu alături, la cel românesc. Şi de dincolo se desfăceau la greu sticle de vin. Aşa că m-am dus să aflu ce se întâmplă. Şi așa ne-am împrietenit. În curând a venit Brian Yuzna, regizor de horrror (Society, Bride of the Re-animator) şi care are origine slovenă, yugoslavă, şi care a ajuns şi el la festival. Dacă până acum n-aţi prins şpilul, o să scriu direct. Festivalul Grossmann este profilat pe vin şi horror. După numele lui Karl Grossmann (Karel Grossmanu), pionier al cinematografului, care a făcut aici filme în 1905. Se numește festivalu a filmu I vinu, dar nu e vorba de film în general ci de film fantastic, și se petrece într-un sătuc sloven pe nume Ljutomer. Pardon, oraş, cu un simbol intersant, un unicorn. Un loc idilic, printre podgorii de vin şi dealuri care şerpuiesc. Aici am fost la Ierusalim, pentru că acesta e un sat lângă, unde se face vinul Jeruzalem, şi unde se spune că au poposit cavalerii în prima cruciadă şi le-a plăcut atât de mult locul încât aici au şi rămas. Poate şi vinul a avut o legătură, femeile locului sigur da. Strugurele respectiv, un Sipon, a fost în competiţie cu alte trei vinuri anul ăsta şi a câştigat detaşat. Jeruzalem Sipon, wine cat of 2010.
Acum cei cinci entuziaşti locali: Tomasz, Borut, Peter, Marko, Miha, cu pasiune pentru filmul horror şi fantastic, au ocolit criza şi au adus alţi doi invitaţi speciali, pe infamul regizor teuton Uwe Boll, stahanovist al muncii filmului, cu 22 de filme până la 45 de ani, şi un obscur, pentru mine şi 99 % din restul lumii, regizor şi actor şi personaj brazilian, Jose Mojica Marins, alias Coffin Joe. Pentru neofiţi au existat documentare despre ei.
Festivalul e foarte mic, dar e minunat, organizatorii lui fac voluntariat şi deocamdată nu e o antrepriză comercială ci un fandom şi o promovare a valorilor locale, combinată cu un omagiu eroilor care i-au / ne-au inspirat.
Un loc fabulos, cu oameni aşişderea. Şi cu filme şi cu vin. Unde schpritzerul e la ordinea zilei, de dimineaţa până seara. Şi anul acesta au făcut un parteneriat cu revista Rock Hard, pentru că rockul dur şi genul ăsta de filme merg mână-n mână, şi au organizat cu ei concerte în Piaţa mare, inclusiv prima venire a celor de la Laibach în Ljutomer.
part one-prima piesă
(lângă acesta sunt linkurile la toate celelate clipuri pe care le-am filmat ad-hoc), sunet f. prost însă
part four-America (de pe WAT)
Au început vineri înainte de miezul nopţii, şi ceasul gen Back to the Future din piaţă a facut parte din decor, au cântat vreo oră şi jumătate, la început doar în slovenă, ceea ce e extrem de interesant. I-am văzut la Bucureşti în 2007, great gig!!! Înainte a fost şi un Q and A cu Laibach, si cu Sašo Podgoršek, regizoul clipurilor şi documentarelor lor, cu care am avut privilegiul să fiu în juriul de scurt metraje (alături de Magnus Paulsson, producatorul suedez de la Solid Entertainment.)
Am văzut la Tokyo mult așteptatul nou film al studiourilor conduse de Hayao Miyazaki. Ecranizare a poveștii lui Mary Norton, The Borrowers, titlu în original Karigurashi no Arieti. Arieta nu e semnată de Hayao Miyazaki ci de noul copil teribil al studiourilor Ghibli, Hiromasa Yonebayashi, cel pe care probabil Miyazaki l-a desemnat deja ca fiind discipolul favorit și urmașul său. După debutul plat și fâsâit al fiului, Goro Miyazaki, cu Tales from Earthsea, nu cred că se îndoiește cineva de asta.
L-am văzut crezând tot timpul că mă uit la un nou Miyazaki. Unul din vremurile bune, căci Arieti are puncte și unghiuri neprețuite acolo unde Ponyo nu avea nici un fel de puncte sau unghiuri. E povestea Degețicii și a familiei ei care locuiește sub talpa casei, și în afara de asta nu are nimic supranatural. Nu tu funingini umblătoare sau păianjeni cu profile grotești și abilități de ingineri fabuloși. Nu tu zei ai pădurii, demoni ai furiei, vrăji întrupate în moluște, mașinării filigranate sau apocalipse ecologiste. Dar în mijlocul poveștii e o eroină, frumoasă și de o magică cochetărie, ca în toate filmele semnate de Miyazaki, și animația e a lui Miyazaki.
Arieti e așezată pe un schelet elementar si delicat, ca cel al unui țânțar de apă. Un puști vine la bunica lui să stea câteva zile și primul lucru pe care îi cad ochii când coboară din mașină e o fetiță de un deget care țâșnește printre frunzele unei tufe. Nu există trecut, personajele nu au parte de dezvoltare, e vorba despre o zi în care pentru multe dintre ele lucrurile se vor schimba definitiv. Dialogurile sunt doar cele necesare și sunt exprimate câteva temeri și câteva îndoieli cu rădăcini profunde, dar nimic nou. Regizorul e în esență un animator care își ține ochii ațintiți asupra detaliilor. Ai impresia că vezi din nou în variantă animată documentarul francez Microcosmos. Desenatorul e vrăjit de perspectivă și are un fetiș pentru gândaci cu multe și păroase picioare, boabele de apă de pe frunze sunt de o perfecțiune copleșitoare, un șir de furnici mari cât niște câini jefuiesc un cub de zahăr și pocnesc chitinos. Sunetul se descompune și el în detalii. În tenebrele treptelor de sub casă gândacii de bucătărie sunt ca niște șacali silențioși, foșgăiesc vizual dar sunt lipsiți de sunet. Poate că sunt feroci, poate că sunt doar pisălogi, în orice caz neplăcuți. Totul se petrece în spațiul unei grădini, și natura este desenată cu întreaga experiență de zeci de ani a animatorilor de la Ghibli. Tot ce tradițional e static în animație, fondul plan, de tablou vertical, pe care fuge acțiunea personajelor principale, aici e multidimensional. Decorul e personajul principal. În timp ce personajele zac prin iarbă, aleargă pe scări, pătrund prin unghere, iarba freamătă, din ea se desprinde aburul diafan al zilei, lumina se schimbă, frunzele sclipesc, vântul mișcă suprafețele și pojghițele. Hiromasa Yonebayashi e un animator cu superputeri. Peisajele lui sunt intoxicante, mi-au amintit de bătrânul Disney și silly symphoniile lui. Doar creierul în dezvoltare al copiilor se poate lăsa absorbit de fiecare detaliu și din cauza asta compania unui copil poate părea o rupere de ritm chinuitoare. La fel și Arieti e un loc copleșitor al ritmurilor miniaturale. Dar nu ăsta fusese oare rolul menit al animației? Prinvind-o să redescoperi lumea în timp ce creierul pompează doze mici și învăluitoare de endorfine?
Interioarele lui Yonebayashi sunt însă cel mai mare lucru. Lumea lui Miyazaki e o Europă fabuloasă și vintage, cu tot felul de unghere cicatrizate ale trecutului din care răsuflă melancolia. Animațiile sale au în adâncime trecutul. Totul e european, peisajele, interioarele, mobilele, hainele, străzile, cerul. Numai marea și sentimentul umbrit al impermanenței sunt japoneze. Yonebayashi l-a înțeles pe Miyazaki. Căsuța micuței Arieti e un loc pe care mi-aș da toți banii dacă aș avea un milion de dolari, o palmă dată luxului lipsit de stil. Camere micuțe, mobile pictate, un pat cu baldachin și o plapumă cu lalele, crini uriași, unghere pline de lucruri vechi și delicate a căror formă este prioritară utilității. Un ceainic minuscul prin deschizătura căruia sclipește translucid ceaiul verde, covate de lemn, pâine uriașă, lumină aurie care intră lateral, prin crăpături, tablouri. Încăperi dintr-un alt secol care se bucură exuberante de prezent.
Povestea e, cum ziceam, dezarmant de simplă, în fața labirinturilor miyazakiene n-are nici o șansă. Un personaj e inutil, ridicol și fără viață. Dar în compensare, personajul negativ e unul dintre cele mai frisonante ale ultimelor zece ani. E femeia de serviciu japoneză tipică între două vârste, cu educație de bază, fără logică proprie, de o diligență fatală și paralizant-absurdă când vine vorba de respectat reguli, și de o ferocitate frigorifică când regulile de respectat merg mână în mână cu visurile de putere împachetate și ascunse cu grijă sub podeaua inimii ei. Pe ea se sprijină partea de thriller a acestei povești și n-ai cum să nu îți simți inima cât un purice.
Arieti e o poveste minusculă însă să-i dea cineva lui Hiromasa Yonebayashi o poveste mare și cu siguranță Ghibli va mai fi din nou ce a mai fost și poate mai mult decât atât.
Autor: Anca Gradinariu @ 8:47
Înscris în: Fără categorie
Sunt o cinefilă care a crescut în anii ’80, în epoca video, așa că am un soft spot pentru sex symbolurile acelei epoci. Nu că ar fi o chestiune complet subiectivă: erau cu muuult mai hooottt decât cele de azi. Cum n-am putut să-mi tapetez camera cu postere (nu prea se găseau în revista Cinema), a trebuit să mă mulțumesc cu fantasmele…
Vremurile alea îmi par acum atât de îndepărtate, încât mi se întâmplă, periodic, să am epifanii de tipul „Doamne ce bărbați, cum astăzi nu se mai fac”, după ce ma uit la un film al epocii… Patrick Swayze, Matt Dillon, Kevin Costner, Tom Cruise, Bruce Willis, John Cusack, Michael J. Fox, Richard Gere, Mickey Rourke, Eddie Murphy, Harrison Ford… Sex-appeal-ul lor, o combinaţie de machism, carisma şi vulnerabilitate, ardea ecranul, în pofida tunsorilor, de cele mai multe ori, nefericite.
Am revăzut de curând TheYear of Living Dangerously și abia mi-am putut abține oftaturile – Mel Gibson era la cota lui cea mai sexi şi mai exaltantă și mai dulce-testosteronică.
E dureros, e trist să ți se reamintească mereu că, în viața reală, actorii care te-au făcut să salivezi se dovedesc abuzivi, drogați, obsedați sexual, alcoolici, rasiști, misogini, antisemiți, fanatici religioşi, mitocani, farisei, autodistructivi, violenți sau al naibii de bizari (cu tine vorbesc, Tom Cruise, adorator de Xenu și distrugător de canapele de talk show-uri). Mel Gibson pare a însuma toate aceste admirabile calități… Vorba gosipezilor, pare să fi pus „mel”-ul în „meltdown”. „E Gibson cel mai cumplit om de pe planetă?”, se întreba recent un tabloid… Poate că nu chiar, dar un jeg uman absolut, cu siguranța că e. N-are rost să mai povestesc despre dezgustătoarea odisee recentă a casetelor audio, pe care-o puteți găsi în toate detaliile sordide pe www.radaronline.com
Insă cred că pot să spun că o „topire” mai atroce sub ochiul public e greu de găsit… Mai mult decât veninul și violența cuvintelor din mesaje, m-a frapat vocea: ura destructivă din glas e, pur și simplu, paralizantă și atinge un nivel machbetian. Că există ceva complet putred în mintea lui Gibson o demonstrează și filmele pe care le-a făcut ca regizor. Toate pline de o violență brută, împinsă la un nivel de snuff movies. După toate mărturiile, e clar că actorul, un catolic fanatic, are o personalitate complet scindată și e în ultimul grad de alcoolism.
Dar, spre deosebire de cinești precum Cronenberg și Lynch (ambii capi de familie sereni în viața privată), se pare că la el facerea de filme nu funcționează ca un debușeu pentru impulsurile sumbre, ca un catarsis…
Specialiștii se întrec acum în a prezice dacă acest scandal dezgustător va avea impact asupra carierei lui Mel Gibson. Deja, agenția care îl reprezenta ca actor, a renunțat la serviciile sale. Probabil că îi va fi greu să găsească bani la Hollywood pentru viitoarele sale proiecte. Insă Gibson e suficient de bogat ca să și le finanțeze singur (a făcut-o și cu Passion of Christ). La cât de perverse/sofisticate sunt vremurile de azi, s-ar putea ca tot ultrajul să funcționeze perfect ca publicitate negativă. Un critic nu-și poate permite să refuze să vadă o pelicula, chiar și atunci când autorul îi provoacă repulsie fizică… Dar voi, spectatorii? Veți ocoli sau nu filmele lui Gibson?
Nick Hornby spunea in FeverPitch, cel mai bun (si, de fapt, definitiv) roman despre fotbal ca, atunci cand devii “suporter”, te supui de buna voie unei existente pline de suferinta. De ce ar vrea un om normal sa-si faca asta? Iata unul dintre cele mai perplexante mistere existentiale. Pentru ce sa devii pe viata un mancator de seminte, un recipient de ulcer, un individ ce se infantilizeaza pana la a sufla in cele mai stupide instrumente si la a striga cele mai cretine sloganuri, un belicos care se cearta cu prietenii si familia pentru o emblema si o culoare in umbra carora altii se umplu de bani?
Da, exista acele mici satisfactii si victorii care-ti fac tortura mai suportabila dar, la bilant, devine clar ca fotbalul e mai crud ca viata. Sau, ca sa citez un cliseu consacrat, “balonul e rotund si nu intotdeauna castiga cei care ar fi meritat”… Artistii chiar mai rar decat echipa cu care tii.
Nu sunt o “tifosa”, n-am mai fost pe stadion de cand aveam 10 ani, nu ma mai preocupa demult jalnicele echipe din campionat si, cum Nationala e out, am hotarat sa nu prea ma intereseze campionatul asta mondial. Apoi, m-am razgandit nitel si am zis ca voi avea o experienta detasata, contemplativa, ca voi tine cu cei care-s in avantaj pe tabelul de marcaj ca sa pot rade de prietenii mei atunci cand se dau, nefericiti, cu capul de masa. La urma urmei, de ce ar trebui sa-mi pese? Vorba lui Seinfeld: nu “am castigat!”, ci “ei au castigat!”. Ei se aleg cu gloria si banii, tu cel mult c-o raguseala sau c-o mahumureala…
Dar, evident, sa gusti un campionat mondial fara sa te implici, e ca si cum ai incerca sa bei sampanie printr-un prezervativ. N-are niciun rost, n-are niciun gust… e fad, e anost… Agitatia pare stupida si interminabila, cam ca atunci cand asisti la o partida de sex stangace de pe un tapsan, fara ca tu sa fii implicat. De obicei, cand Romania nu e prezenta, am cateva reguli de departajare simple. Echipa cu care tin trebuie:
Sa nu fie favorita
sau
Sa fie europeana
sau
Sa fie latina
Sau
Sa fie balcanica
sau
Sa aiba jucatori sexi
sau
Sa faca spectacol (dar nu si atunci cand au de marcat).
Conform primei reguli, am decis sa tin cu inimoasa Ghana, a carui victorie ar fi inseamnat un fuck off aruncat “marilor natiuni fotbalistice” cu mult mai arogante sau mai bogate… Si uite ce-a iesit. Au pierdut intr-unul dintre cele mai nedrepte si mai dramatice meciuri de pana acum. Asa ca, la ce bun totul?
La ce folos atata chin? De cate ori iti poate fi facuta tandari inima, dupa ce ti-a fost deja complet zdrobita acum 16 ani, de nici pana azi nu ti-ai mai revenit? Acest eveniment tragic s-a intamplat pentru mine in 1994, la pachet cu un MSJITUMDF (moment super-jenant in timpul unui meci de fotbal). Atunci, m-am rugat in genunchi, intr-o parcare, pentru echipa nationala. Cum bine spune legenda, Romania a aliniat “un 11 istoric” cu Dumitrescu, Petrescu, Raducioiu si un Hagi într-o forma dumnezeiască. Am batut Columbia si Argentina si la fiecare triumf, Iasiul intra intr-un carnaval isteric. La meciul cu Suedia cea rece si eficienta, am scos un televizor in fata blocului, l-am pus pe capota unei Dacii si am luat loc pe treptele scarii, inarmati cu pachete de seminte si beri la plastic. Au ramas nedeschise. La prelungiri, am inceput sa ne plimbam prin cartier, pentru ca nu mai puteam suporta ce vedeam. Ne-am dat seama de cursul meciului dupa zgomotul ce iesea pe geamuri: urale exaltate ca la Revolutie cand a inscris Raducioiu si vaiet ca de animal ranit atunci cand suedezii au egalat.
Iar cand s-a ajuns la 11 metri…
Am ingenuncheat intre masini si ne-am rugat… Imi amintesc prea clar de caldura si de duritatea cimentului si de lacrimile amestecate cu muci pe care le plangeam la unison cu Raducioiu. N-am avut niciodata impresia mai coplesitoare ca, nu, D-zeu ne-a abandonat complet ca natie…
Durerea a fost atat de imensa, de viscerala, de neconsolat, de parca cineva mi-a smuls inima si a facut dribiling cu ea… Iradia in tot corpul… abia ma mai puteam misca…
Asa ca, mersi, mi-am luat portia de extaz si deagonie microbista… Si, slava domnului, la forma pe care o afiseaza Nationala par a fi scutita de recidiva in viitorul apropiat…
Dar voi? Cand ati suferit cel mai mult pentru un meci?
S-au facut deja 50 de ani de cand un psihopat suav si mama lui ciolanoasa au inceput sa terorizeze planeta.
Sunt 50 de ani de la una dintre cele mai faimoase (daca nu cea mai faimoasa) scene din istoria cinema-ului. E interesant cum, la fiecare vizionare, descoperi altceva oripilant la ea; e nevoie de cel putin 5-6 vizionari ca sa treci de socul si oroarea de a vedea o blonda plapanda hacuita cu bestialitate atunci cand e cea mai descoperita si mai vulnerabila. Insa acum cel mai tare ma marcheaza felul în care scurgerea de la dus se preface in ochiul sticlos, inghetat al lui Janet Leigh.
Psycho e unul dintre acele rare filme unde fiecare parte, lucrata cu o minutiozitate manicala, se potriveste perfect in ansamblul puzzle. Si, totusi, nu e vorba doar de o suma a unor parti impecabile. In anii ‚90, Gus Van Sant a facut un straniu film experiment: a copiat cadru cu cadru originalul, doar ca a adaugat culoare si a adus, evident, alti actori (buni). Rezultatul a fost un esec de proportii. Poate pentru ca ii lipsea acel adeziv principal care se numeste magie. Sau poate pentru ca primul e atat de iconic si a sapat atat de adanc in psihicul colectiv, incat retina refuza un duplicat ca pe un corp strain.
Istoria spune ca Hitchcock a simtit ca vremurile erau in schimbare. Contra-culturalii ani ‘60 se vor dovedi a fi cei ai filmelor economice, intense. Dupa o perioada de Tehnicolor grandios, regizorul a vrut sa faca o pelicula ieftina, de serie B, pe care sa-l filmeze intr-un alb negru stilizat. Legendarul Bernard Hermann a optat si el pentru o coloana sonora minimalista si a angajat o micuta orchestra de corzi – viorile sfredelitoare vor fi folosite, mai tarziu ca sampling de o cohorta de compozitori si de artisti pop.
Iata, pentru deliciul dvd, un tur al tinutului Bates oferit de insusi Hitch:
E vorba, de fapt, de genialul teaser unde cineastul dezvaluie bucati de informatie esentiale, fara a spune, de fapt, mai nimic. Regizorul a facut tot ce-a putut pentru ca intoarcerile de situatie sa nu fie facute publice (se intampla cu mult inaintea indiscretei erei internet). A achizitionat drepturile romanului lui Robert Bloch si apoi a cumparat cat de multe copii ale cartii a putut, pentru ca twist-ul sa ramana ascuns de potentialii spectatori. In fiecare zi, distribuia actorilor doar acele pagini de scenariu ce trebuiau filmate. A refuzat sa proiecteze pelicula in avans pentru critici. A pus postere in cinematografe avertizand ca nimeni nu va mai fi primit in sala dupa inceperea proiectiei si a implorat audienta sa nu dezvaluie finalul celor care inca n-au vazut filmul.
Psycho sfarma o gramada de tabu-uri:
- filmul incepe cu personajul lui Janet Leigh pe care o urmarim o buna bucata; Hitchcock ne da ocazia s-o cunoastem, sa empatizam cu ea, sa-i cunoastem motivatiile si sa ne fie mila pentru alegerile ei gresite… ca la 45 de minute in film s-o omoare…tragandu-ne presul de sub picioare.
- Deschide trendul psiho-thriller-urilor unde „raii” au motivatii si patologii bine definite freudian.
- Pentru prima oara in istorie, vedem trasul unei toalete (scena esentiala pentru intriga).
Si mai sunt si multe altele pe care le puteti citi in excelentul articol din EW, unde veti descoperi si alte motivele pentru care Psycho a devenit nu numai cult, ci şi cool, super-cool, uber-cool, ultra-cool.
Am revazut filmul recent si m-am minunat (din nou) de cat de multe reuseste sa fie sub acea carcasa de „gen” – iti permite sa-l citesti altfel la fiecare re-vizionare. Acum mi s-a parut o fabuloasa comedie neagra si am ras cu pofta, printre frisoane (ele nu se disipeaza oricat de des l-ai revizita). Secventa mea preferata e cea a discutiei de la motel, printre animale impaiate, dintre agresor si victima. Agresorul (Norman) pare atat de fragil si de inadecvat, iar victima habar n-are ca e vanata (se gandeste la un cu totul alt pericol, ignorand semnalele care se astern in fata ei). Replicile si actoria (Perkins, inimitabil) au un timing impecabil, demn de cele mai reusite comedii sofisticate… E o secventa bizara, deraiata, tensionata dar si teribil de hilara.
M-am gandit ca thrillerele de azi sunt atat de mecanice, de functionale, incat nu-si mai permit asemenea „intreruperi” in mijlocul filmului, care sa nu avanseze neaparat intriga. Putine isi mai iau ragazul sa zaboveasca atat cu „villain”-ul, sa ne primeasca in lumea deranjata, patetica, de o violenta abia atipita si sa ne ofere asemenea dialoguri sclipitoare si delicii perverse.
Am citit o poveste extraordinara, de facut film, si am simtit nevoia s-o impartasesc cu membrii clubului HBO. Cine stie poate intr-o zi o s-o vada pe post. Pitch: Bobby Bowfinger meets Darryl F. Zanuck si Howard Hughes in aceeasi persoana, si care e la est de Eden, pardon Hollywood. Sau cum unul din cei mai bogati oameni din China (dupa Forbes), domnul Jon Jiang, latifundiar in varsta de 40 de ani, vrea sa devina James Cameron sau George Lucas. Dar sa nu se transforme in Jar Jar Binks.
Povestea intreaga si un mic clip din New York Times aici
(http://www.nytimes.com/2010/06/16/movies/16empires.html)
Mr. Jiang a investit in cel mai scump film facut pana azi acolo, Empires of the Deep (anterior numit Mermaid Island),
in productie cu compania sa Fontelysee Pictures de ceva anisori si anuntat acum pentru 2011. Se zvoneste ca ar fi ingropat in el 100 de milioane de dolari. Primul regizor a fost frantuzul Pitof! Alias Vidoq, sau Catwoman’s man, poposit si pe la Buftea la maretzul dar mai ales malaietul Fire and Ice, vandut la Sci Fi Channel de catre Media Pro.
Dar Pitof a fost concediat inainte ca productia sa inceapa, si acum pe imdb e creditat un regizor care a mai facut un film in China, (Heart of the Dragon), pe nume Michael French. Dar nici el nu se mai ocupa de mult de acest imperiu din adancurile mintii domnului Jiang. Se vorbeste despre 40 de drafturi si 10 scenaristi hollywoodieni necreditati, pe baza ideii originale a lui Jiang, despre un regat subpamantean, in care sunt stapane sirenele.
Lucru interesant din plot, Avatar nec plus ultra, sirenele isi ucid partenerii de sex dupa sex. Un fel de vaduve negre. Un Avatar meets Splash, Piratii din Caraibe, etc, in 3D, cu ecran verde in spate, cu efecte nemaivazute in China.
Si sincer, concept art-ul nu arata rau deloc. Dar nici nu garanteaza nimic. Insa operatorul camerei speciale virtuale de la Avatar, Anthony Arendt, ar fi pe platou, pe post de consultant de sterografie 3D.
Olga Kurylekno, din Bond 22, Quantum of Solace, Hitman si inca neiesitul Centurion, in rolul in care Mr. Uberproducer (nu stiu cum sa-i zic in chineza) Jiang, le-ar fi vrut pe Monica Bellucci sau Sharon Stone – diferentele de varsta ma depasesc. Olga e singurul nume cunoscut din film. O serie de actorasi is fac veacul pe platou, lista numelor lor o puteti gasi pe imdb. Exista pare-se un sit oficial, dar nu poate fi accesat decat de sirene, pentru ca-ti cere sa fi user inregistrat dinainte (http://empiresofthedeep.com/)
Cu rapoarte despre dificultati de plata si un mod procedural ciudat de productie, totul miroase a chinezarie de mari proprtii, un hoax sau un flop de dimensiunea Marelui Zid Chinezesc pentru Jung, care zice ca vrea sa vanda filmul in 160 de tari, sa faca un parc tematic si sa vanda, bineinteles, jucarele. Si nu, n-am auzit si nici citit nimic la Cannes anul asta despre acest imperiu subteran. Sunt curios daca o sa-l bage sub pamant pe finantatorul cinefil sau va fi un revival pentru sirene si aqualandul lor tematic deopotriva.
(Europe)
